Scriitorul în exil, ...

Cursul I

 

I. Exilul literar românesc are o istorie relativ recentă. Cu toate acestea, subiectul nu este unul nou. Dimpotrivă, după cum este știut, primul exil literar a avut loc în urmă cu două mii de ani,  între 8 și 17, dH pe teritoriul de astăzi al României, la Tomis (Constanța) avându-l drept protagonist pe Publius Ovidius Naso.[1] Tristele și Ponticele, scrise de poet la Tomis, ilustrează componenta exilului, restrânsă la aria literaturii. În dreptul roman, exilium denomina atât exilul voluntar (motivat politic), cât și alte tipuri de ostracizări, cea mai gravă fiind alternativa la pedeapsa cu moartea. Tot în legătură cu exilul și întrucâtva interesant pentru literatură este cazul procesului intentat lui Annius Milo, apărat, dar fără succes, de către Marcus Tullius Cicero (106 – 43 îH), cel mai vestit orator și avocat al Antichității. Lui Annius Milo i-au fost interzise „apa și sarea”, formula prin care cetățenilor romani[2] li se impunea exilul. Regretele lui Milo se referă la enorma diferență dintre pledoaria ținută de orator la proces și „cuvântarea” trimisă acestuia ulterior, pe care Cicero o compusese cu ornamentații stilistico-oratorice, o scrisese în liniște, apelând la inspirate idei și figuri de gândire, fapt care l-a determinat pe exilat să-i răspundă: „Dacă Cicero ar fi vorbit după cum a scris, Annius Milo n-ar mânca la ora asta rândunică de mare la Marsilia.” Prin urmare - ni se sugerează - literatura are alte utilități, diferite în ceea ce privește realitatea și arta. Episodul se intersectează cu prima dintre artele poetice (a se vedea Ad Pisonem al lui Horațiu, 65 – 8 îH) care promova principiul veridicității.

Sintagma „exil literar” a cunoscut, după tristul eveniment în care fusese implicat Ovidius, o vastă întrebuințare. În pofida numeroaselor schimbări istorice, sociale, culturale intervenite în societate de-a lungul secolelor, vechea ei sa accepțiune s-a păstrat datorită elementului constant, literatura. Dar, o mulțime de factori care definesc, în principiu, toate tipurile de opresiune – dogmatică, politică, religioasă, de raporturi de forță – diversifică accepțiunile cuvântului „exil”, ori îl substituie cu sinonime (parțiale). Acestea se referă la consecințele directe, imediate, apoi la cele din subsidiar, care îi amplifică înțelesurile. Exil rămâne, pentru toate aceste situații, termenul prim folosit, un element generic[3], devenit în lunga sa istorie pletoră semantică, sub a cărui aglomerare de sensuri este desemnată cam aceeași realitate, cu diferențele și similaritățile ivite de la o epocă la alta, în funcție de contextul situațional. Familia de termeni echivalenți cuprinde vocabule precum: exod, migrațiune, emigrație/imigrație, bejanie, periplu, diaspora, azil, refugiu, apartitism[4], fiecare dintre acestea cu particularități ei individualizante. Celălalt termen, „literar”, rămâne însă neschimbat, semn că domină contextul, ca secvență a câmpului semantic, în care ocupă un rol mai important decât termenul considerat generic, exil. Stabilind că prin exil literar se înțelege exclusiv componenta sau configurarea literară a unei situații individuale sau de grup, designată de cuvintele de mai sus, apreciem, totuși, că rolul literaturii se manifestă din ce în ce mai diversificat, cu mult mai amplu în raport direct cu evoluția nu atât a relațiilor, cât a raporturilor sociale, ceea ce face ca „exilul literar” să se complice... teoretic, la rândul lui.

Între Exod și migrație, cel de-al doilea implică în vremea din urmă cauze economice. Bejanie este cuvântul din limbile slave corespunzător celor două noțiuni, mai înainte amintite și ilustrează realitățile istorice care au produs aceste deplasări de mase umane în arealul religiei creștin ortodoxe. Confuzia dintre aceștia este la ordinea zilei. Motivați personal sau economic (e)migranții sunt reprezentanții sărăcimii, percepuți în acest fel din punct de vedere sociologic. Emigrații, considerați prin prisma literaturii, fac din atitudinea lor un act de demnitate, ceea ce, în limbajul comun, lipsit de nuanțările necesare, devine uneori greu sesizabil.

Un alt termen, Diaspora, cu o vechime apreciabilă (de milenii) desemnează, de regulă, deplasarea unei părți a unui popor (chiar a majorității acestuia, cazul evreilor și armenilor) în afara granițelor statale, ca urmare a unor vicisitudini istorice. Diaspora (termen preluat din grecescul „sporos”, semințe împrăștiate (grupul de insule, la mare distanță unele de altele, numite Sporade) este explicit. Componenta acestor deplasări implică prezența, în interiorul fenomenului, a unei culturi/literaturi, aflată în exil[5].

Azilul induce ideea unei limitări temporale, în vederea unei întoarceri „acasă”, după ce situația care a determinat plecarea se va fi ameliorat. Mulți dintre exilații noștri au crezut, inițial, că va fi vorba doar de o absență de câțiva ani, de azil deci, și nu de exil definitiv. Câțiva s-au întors, la propriu și la figurat, în patria lor lingvistică.

În concluzie, pe măsură ce invocăm ultimele secole, termenului „exil literar” îi iau locul substantive colective, exprimând, în acest fel, amploarea tot mai mare a fenomenului.

Cursul 2

 

II. 1.  S-a vorbit, la noi, despre Exil interior, termen acceptat de unii, negat de alții din cauza contradicției de factură oximoronică. Metaforic luând lucrurile, în cazul românilor, exilul interior exprimă o stare de spirit creată de faptul că istoria a separat același popor în entități cu nume diferite, supuse mult timp unor presiuni geopolitice, care au mers atât de departe încât să se legifereze, de pildă, că românii și cetățenii republicii Moldova vorbesc două limbi diferite, au două culturi specifice, două istorii care nu fac corp comun. Aberației i s-a pus capăt abia în 31 august 1990, odată cu adoptarea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova și cu trecerea la alfabetul și grafia latine/ ă, ca marcă a originii moldovenilor. Scriitorii din malul drept al Prutului s-au aflat între 1940 și 1989 într-un îndelungat exil interior. Din anul 2011, în România și Moldova, ziua de 31 august a devenit sărbătoarea națională denumită Ziua limbii române.

 

II. 2. În subsidiarul acestor concepte, care nu au aparținut de la bun început literaturii, ci s-au manifestat în scopul definirii tipurilor de presiuni exercitate asupra intelectualilor, depistăm o a doua serie de noțiuni cu valoare simbolică: dezrădăcinare, disidență, nostalgie, înstrăinare, instabilitate, intoleranță, umilință, pedeapsă, proscriere, excludere, persecuție, surghiun, pribegie, reinițiere, despre care, la prima vedere, se observă că nu au aproape nicio legătură cu literatura. Prin urmare, întreaga istorie a exilului românesc se reflectă și în bogata terminologie formată pentru a desemna această experiență[1].

Deși s-ar părea că totul este un joc al aparențelor, nu e cu nimic mai adevărat că ariile de semnificare ale termenilor de mai sus au fost foarte productive, în sensul că, din aceste relații subsidiare, de gradul al doilea, s-au ivit toate marile teme ale exilului literar. 

II. 3. Cât se poate de legitimă devine și întrebarea dacă este cazul să vorbim despre o literatură a exilului sau numai despre opere ale scriitorilor aflați în exil, fără ca aceștia să dorească vreodată să se rupă de literatura română, rămânând, totuși, organic integrați în cultura țării pe care au părăsit-o. Starea de fapte ne arată că, din realitatea ce putea fi privită exclusiv individual, începând cu secolul trecut, exilul literar devine tot mai mult un caz social, în privința căruia cercetarea aplicativă satisface ambele planuri, atât pe cel al scriitorului aflat în exil, cât și pe al de-al doilea, pe care l-am putea numi reprezentarea socială a exilului literar. Existența acestuia ca stare de fapt (din afara granițelor politice ori naturale) necesită integrarea literaturii în sisteme mai ample, de la simple colectivități la instituții cu organisme funcționale (școli, reviste, posturi de radio locale) și coagularea idealurilor literare în funcție de o serie de determinanți, vizibili când se discută despre „mesajele”/ temele literaturii exilului. Astfel constituit, acest format devine „gen literar” și certifică nașterea conștiinței de sine a literaturii exilului. Pentru toate situațiile de mai sus, criteriul sine qua non îl reprezintă literatura, iar faptul că termenul exil este cel predominant se datorează simbolisticii începuturilor, care îl privesc pe Ovidiu, dar și pe alți mari poeți și prozatori din alte perioade, datorită, mai ales, caracterului artistic memorabil, pe care arta îl perpetuează estetic peste secole.

 

 

Cursul 3

 

III.1. În mod anticipativ, trebuie adăugat că istoria exilului literar românesc își încheie semnificațiile odată cu intrarea în noul mileniu, posibil chiar mai devreme cu un deceniu. Începutul... sfârșitului este datat decembrie 1989, când România devine un stat democratic, persecuțiile regimului comunist încetează, rigorile cenzurii în literatură iau sfârșit, românii își recâștigă dreptul la opinie și libertatea de a călători, ca să amintim numai câteva dintre drepturile suspendate în comunismul de tip totalitarist. Practic, dispar atât obiectul, cât și obiectivele exilului literar.

Cu toate acestea, în acest interval de numai patru decenii, s-a discutat intens pe marginea subiectului. Cantitatea însemnată de cerneală cursă sub acest generic (literatura exilului) se referă la recuperarea lui istorico-literară. Datorită aparițiilor editoriale și seriilor de numere consacrate exilului literar românesc în presa culturală, tema a intrat în maelströmul cultural, dominând dezbaterile din mass-media timp de patru decenii. Obiectivul țintit era ca literatura exilului să fie mai mult decât un remember, un act de recuperare istorico-literară. Ca în mai toate cazurile, din rândul membrilor exilului nostru literar s-au ridicat voci care să-și arate nemulțumirea de a nu se fi acordat importanța cuvenită literaturii exilului[1]. În numeroase situații, presa din țara noastră a prezentat copios personalități ale exilului, în rândul cărora au fost integrați și scriitorii care, imediat după 1989, din motive care nu țineau în mod expres de literatură, și-au părăsit țara[2].

Cursul 4

 

IV. Începând cu mileniul al III-lea, lucrurile prezintă un alt registru. Părăsirea țării de către aproape patru milioane de români corespunde unui autentic exod de populație. Motivul real al plecării atât de numeroase a coloniștilor români, despre care se discută aici, nu îl constituie vechile presiuni inexorabile, politice și religioase, ci cu totul altceva: cenzura economică. La mijlocul secolului trecut, de pildă, situații precum cea de mai sus erau rarisime, stârnind reacții de altă natură[1]. Românii „mileniului al III-lea” și-au părăsit țara într-un număr copleșitor de mare pentru a căuta locuri de muncă mai bine plătite, condiții de viață mai bune, un nivel de trai decent, obținut prin forța brațelor sau a minții lor. Nici măcar nu pot fi acuzați de lipsă de patriotism, de vreme ce România s-a împovărat în scurt timp în datorii, supunând existența celor mai multora dintre români unor nemeritate umilințe ori suferințe de tot felul, marasm din care căutau să se salveze.

Cum s-a precizat deja, în  cazuri care implică deplasarea a mii, zeci de mii, sute de mii și chiar milioane de români într-o altă țară, fenomenul presupune înființarea unor comunități românești cu instituții de învățământ (școli), instituții culturale (publicații, posturi de radio și chiar edituri), asociații, societăți aflate în bună conviețuire cu alogenii, până la asimilarea imigranților. În Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania - ca să nominalizăm țările în care s-au stabilit majoritar românii - estimăm că este vorba de patru milioane de locuitori - fenomenul literar, ca parte a limbii și culturii acestui popor, nu putea să lipsească. Cultura face parte din aspirațiile esențiale ale oricărui popor/comunități, obiceiurile și tradițiile legate de locurile unde s-au născut fiind perpetuate prin limbă, care este primul dintre aspectele identitare și, totodată, depozitarul genetic al unui imens patrimoniu spiritual. Și, pentru că nimic nu e nou sub soare, modelul există încă din antichitatea latină. A fost ilustrat de Publius Vergilius Maro, autorul poemului Eneida, care descrie exodul locuitorilor cetății Troia sub conducerea lui Eneas. După un lung periplu prin Mediterana, ei se opresc în peninsula italică, devenind strămoșii celor ce se vor numi romani. Chiar dacă amplul poem are ca finalitate nașterea unui nou popor, numeroase dintre episoadele călătoriei amintesc, literar, de exil. Demnă de reținut este imaginea despărțirii lui Eneas de Troia: legendarul erou își poartă în spinare tatăl, pe regele Priam, și ia cu sine „larii și penații” (zeii protectori ai casei). Conform acestui ritual, o parte din comportamentul (e)migranților se repetă și astăzi[2]. Referindu-se la situații precum aceasta, unii cercetători folosesc termenul Diaspora, dorind să atragă atenția, prin denumire, asupra largii împrăștieri a românilor pe mapamond. Alții folosesc cuvântul migrație, insistând asupra densității de populație românească existentă actualmente în Italia, Spania, Marea Britanie. Noi credem că, prin plasarea acestor milioane de români în afara granițelor țării noastre trebuie să vorbim de un fenomen nou, care succede celui de literatură a exilului, și anume, de sintagma „literatură migrantă”. Începând cu mileniul al III-lea, literatura română devine migrantă și înlocuiește exilul literar. Situația descrisă se referă la momentul globalist contemporan și vizează toate comunitățile care s-au stabilizat relativ recent într-o altă țară (de ex. indienii în Marea Britanie, magrebienii în Franța, surinamezii în Olanda).

Cursul 6

 

VI. 1. Mărturii, în sensul deplin al cuvântului, privitoare la exilul literar românesc, apar imediat ce ia sfârșit cel de-al doilea război mondial. Competiţia dintre sistemul capitalist, din Europa şi Statele Unite, şi cel socialist, din ţările de democraţie populară aflate în siajul politicii de influenţă internaţională a Moscovei, se accentuează în anii 1944 şi 1948. Fiecare dintre protagonişti îşi concepe propriul discurs încercând să se impună fără a ţine seamă de argumentele celuilalt, cu alte cuvinte nefiind interesat de un dialog real. În absenţa comunicării, imaginea proprie, ca şi aceea despre adversar, sunt create în laboratoarele propagandei. Scutul de protecţie instalat prin cenzură şi alte instituţii ori organisme similare se profilează peste Europa sub forma unei „cortine de fier”[1]. Manipularea devine o armă teribilă, folosită până la saturaţie în spaţiul intern al celor două sisteme. În loc de raţionamente, comentariile din presă se rezumă la anateme şi reproşuri, conţinuturile ideatice fiind preluate de-a gata, critic, fără nicio posibilitate de a fi verificate. Din punctul de vedere al reprezentanţilor lagărului comunist, scindarea Europei apare ca o necesitate legitimă, resimţită cu acuitatea unei datorii morale: masele largi populare trebuie protejate de contaminarea cu mediul infestat (politic, economic, cultural) din celălalt sistem. În numele acestei datorii, sublimată în esenţa luptei de clasă, se apelează la cea mai sfruntată imoralitate, la mistificarea adevărului şi la proiectarea realităţilor de ordin politic, economic şi cultural într-un foarte periculos, absurd şi grotesc joc al „ucenicului vrăjitor”, care, după cum este ştiut, declanşează forţe pe care nu le poate controla. De altfel, ele au condus, în mai puţin de un secol, la prăbuşirea sistemului comunist în toate statele Europei. Odată cu încetarea Războiului al Doilea Mondial, România intră în etapa sa comunistă, de aproape cinci decenii. Impactul teoriei sferelor de influenţă din politica mondială şi, ulterior, efectele războiului rece au fost hotărâtoare. România se află sub autoritatea U.R.S.S. (întâlnirea de la Yalta), iar consecinţele apar imediat ce este proclamată pacea. Sub pretextul democratizării societăţii, ţara noastră este restructurată din temelii, iar tranziţia de la capitalism la „dictatura proletariatului” are loc în numai trei ani. Cele mai importante evenimente consumate în primii ani de după 1944, ilustrează foarte veridic tragedia pe care o trăia societatea românească. Universităţile, care aveau sarcina de a forma noile generaţii, fuseseră literalmente depopulate de cadrele cele mai valoroase. În schimb, deşi sună macabru, temniţele deveniseră din ce în ce mai elitiste. În domeniul vieţii publice, unii se temeau de trecut, cei mai mulţi de viitorul lor. Schimbarea de regim intervenită la 30 Decembrie 1947, abolirea Constituţiei şi Decretul 218/1949, prin care se înfiinţa Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, instituţie a cenzurii, subordonată Consiliului de Miniştri, aveau să restrângă drastic dreptul la libera exprimare, reducând la muţenie pe cei mai combativi dintre scriitori și ziarişti. Pe acest fundal, propaganda comunistă anunţă mari transformări de mentalitate şi odată cu ele apariţia „omului nou”, croit după modelul sovietic. Ziariştilor li se rezervă statutul de activişti politici, iar în planul culturii se declanşează criza care va netezi calea spre proletcultism. În următoarele decenii fenomenul s-a adâncit, însă, în totalitate, perioada de aproape o jumătate de secol de comunism românesc cunoaşte etape distincte, unele de mari constrângeri ideologice, altele de relativă relaxare, contextul politic fiind mereu determinant şi dominant. În interiorul acestor noi realități se naște adevărata literatură a exilului[2]. Într-o exprimare succintă, Sol lucet omnibus[3] („soarele strălucește pentru toți”), care se regăsește în deviza Revoluției franceze - Libertate, egalitate, fraternitate - , conform căreia toți oamenii se nasc egali și liberi, bucurându-se de darurile naturii, dar și ale societății, stârnește reacții firești, de la nemulțumire, la contestare și nesupunere. Un număr considerabil de mare de scriitori, oameni de cultură, politicieni „aleg libertatea”. Subliniind că factorul politic determinant a atins apogeul în perioada 1945-1989, intervalul corespunde părăsirii țării de către mii de intelectuali, care, riscându-și viața sau cariera, pleacă în exil. Fenomenul cunoaște o amploare fără precedent, iar exilul (politic, religios și, în ultimă instanță, literar) devin realități incontestabile. Mulți, foarte mulți dintre aceștia, au păstrat în sufletul lor „patria spirituală”, dedicându-și toate forțele și energiile lor cultivării limbii române și expresiei ei artistice. Acesta e „fenomenul” care intră în preocupările exilului literar românesc sub varii forme, autonome sau în rețele organizatorice panromânești, care vor defini ceea ce am numit, cu o metaforă, „meridianele limbii române”.

 

Cursul 7

 

VII. Interdicțiile ideologice și literare sunt accelerate în anii următori. În 1948, apare  primul tom ce conține titlurile a 8000 de cărți interzise. Lista este un prim semn al existenței opresiunii și, prin recul, al validării unui nou tip de exil, numit de unii exil interior. Este din ce în ce mai evident că, înainte de 1989, din rațiuni lesne de înțeles, presiunea politicului acționa ca un tabù asupra oricăror forme de manifestare vizibilă a opoziției față de sistem. Astfel stând lucrurile, exilul nu mai trebuie impus, ci este ales. Scriitorii care își părăsesc țara spre a trăi în libertate sunt instantaneu și necondiționat eliminați din manualele școlare, devin „proscriși”, numele lor dispare din viața literară. Stocate în depozite care au indicativul „S”(ecret), cărțile acestora pot fi consultate numai cu aprobare specială, în condica solicitărilor de acest fel fiind trecute numele cititorului, zilele și orele între care acesta consultase tomurile aflate la secret.

După 1989, în pofida interesului tot mai mare acordat subiectului, divergența de opinii, ca și atragerea în această sferă tematică a unor subiecte fără legătură reală cu exilul literar, ne conving că problematica este cu mult mai vastă, ceea ce a dat naștere preambulului de față.

 

 

Cursul 8

 

VIII. Ideea coagulării informațiilor despre exilul românesc a avut-o, mai întâi, Florin Manolescu (1943-2015), autorul tomului Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații, apărut în 2003 și, într-un format revizuit și adăugit, în 2010, la Editura Compania, ambele ediții bucurându-se, prin premiile obținute, de cele mai înalte aprecieri[1]. În Prefața care deschide primul volum, din 2003, autorul face un gest reparator, de etică științifică: scrie, pe larg, despre inițiativele de același fel care au precedat demersului său. Astfel, suntem informați că ideea realizării unei Enciclopedii a spiritualității românești nu era nouă, însă putea fi realizată numai de către românii din Exil, din cauză ca „poliția politică” ar fi reprimat-o, cum se spune, din fașă. Florin Manolescu prezintă trei demersuri anterioare, inițiate în anii 1951 (Lexicon românesc, Biblioteca română din Freiburg, Germania), 1960 (Petra Petrescu și Horia Tănăsescu, Enciclopedia contribuției românești la cultura universală, Calzada de Talplam, 663, Mexic) și 1985-1992 (interval marcat de discuții inițiate de Eugen Popescu și Maria Manoliu Manea la Academia Româno-Americană, care au avut drept consecințe apariția Antologiei personalităților românești din exil (1990), dactilografiată sub egida Institutului Român de Cercetări Istorice, California, San Diego, SUA și Români în știința și cultura occidentală (1992), tipărită sub egida Academiei Româno-Americane (ARA), Davis, SUA[2].

În Prefața celui de-al doilea volum, Florin Manolescu răspunde cronicarilor și recenzenților care s-au pronunțat asupra Enciclopediei din anul 2003[3]. Concluzionând că „obiectivitatea deplină e ca sfințenia, un ideal greu de atins” (II, p. 17), autorul delimitează, din același rațiuni, intervalul 1945-1989, contribuind, prin strădaniile cât timp a fost lector la Seminarul de romanistică al Universității Ruhr-Bochum (Germania, 1993-1995) la cartografierea și eliminarea a numeroase pete albe din istoria exilului cultural. Florin Manolescu este autorul primei hărți (ipotetice) a exilului cultural și politic, realizată la scară globală. Definitivată într-un timp relativ scurt, de numai un deceniu (1993-2003), Enciclopedia a constituit unul dintre subiectele stringente ale momentului. Autorul ei a depus un efort extraordinar, faraonic, de unul singur. Enciclopedia sa oferă imaginea complexă și pasionantă a unui continent aproape necunoscut, exilul literar, ivind din adâncurile oceanului de întuneric „un continent vital, smuls din istorie, marcat de politică, sfâșiat de el însuși, care întregește tabloul marilor pierderi pentru țară, devenite adesea câștiguri”. Florin Manolescu a crezut fără curmare în adevărul cărții pe care o scrisese cu migală, și anume în faptul că „exilul literar a fost supraviețuire prin creație, câmp de luptă al onoarei împotriva injustiției și minciunii, o imensă energie a memoriei, legată indestructibil de România eternă”.

 

 

 

Cursul 9

 

IX. Pe lângă ceea ce deja a fost realizat prin strădaniile regretatului cercetător, demersul nostru are alte ținte și obiective. O istorie concisă a exilului românesc reunește epocile/secolele neincluse în Enciclopedia exilului literar românesc și nu ține cont de abaterile făcute de Florin Mihăilescu în sfere precum politicul, ideologiile în general, țintind în nucleul dur (literatura) legitimitatea exilului literar. Acesta se prezintă în cele două ediții scoase de Florin Manolescu, în portalurile de pe (Inter)Net ori în luările de pozițe din ultimele trei decenii, sub forma unui amalgam de informații, ca o masă amorfă de date/informații, pentru ordonarea căreia singura soluție o reprezintă lectura integrală și, ulterior, organizarea acesteia pe criterii ușor de urmat.

Cursurile 10 -12

X-XII. A

În accepțiunea noastră, însoțite de zeci și sute de exemple, acestea sunt:

1. Prioritizarea conceptului de exil literar, indiferent de penuria datelor despre începuturi;

2. Utilizarea criteriului cronologic (istoric), în pofida aspectului deconcertant pe care îl reprezintă raportul de forțe de până la perioada 1944-1989, când exilul literar românesc devine o realitate incontestabilă;

3. Prezentarea teoretică a evoluției termenului până la dinamica actuală, inclusiv mutația intervenită, de la exil literar la literatură migrantă;

4. Trecerea în planul secund, în fundal, a tuturor formelor de manifestare a presiunilor (religioasă, politică, socială, economică, minorități sexuale, etc.) care au declanșat exilul, punându-se accentul pe fenomenul literar, care ocupă prim-planul Proiectului de față.

Cursurile 10 -12

X-XII.B

În accepțiunea noastră, însoțite de zeci și sute de exemple, acestea sunt:

1. Prioritizarea conceptului de exil literar, indiferent de penuria datelor despre începuturi;

2. Utilizarea criteriului cronologic (istoric), în pofida aspectului deconcertant pe care îl reprezintă raportul de forțe de până la perioada 1944-1989, când exilul literar românesc devine o realitate incontestabilă;

3. Prezentarea teoretică a evoluției termenului până la dinamica actuală, inclusiv mutația intervenită, de la exil literar la literatură migrantă;

4. Trecerea în planul secund, în fundal, a tuturor formelor de manifestare a presiunilor (religioasă, politică, socială, economică, minorități sexuale, etc.) care au declanșat exilul, punându-se accentul pe fenomenul literar, care ocupă prim-planul Proiectului de față.

Cursurile 10 -12

X-XII C

În accepțiunea noastră, însoțite de zeci și sute de exemple, acestea sunt:

1. Prioritizarea conceptului de exil literar, indiferent de penuria datelor despre începuturi;

2. Utilizarea criteriului cronologic (istoric), în pofida aspectului deconcertant pe care îl reprezintă raportul de forțe de până la perioada 1944-1989, când exilul literar românesc devine o realitate incontestabilă;

3. Prezentarea teoretică a evoluției termenului până la dinamica actuală, inclusiv mutația intervenită, de la exil literar la literatură migrantă;

4. Trecerea în planul secund, în fundal, a tuturor formelor de manifestare a presiunilor (religioasă, politică, socială, economică, minorități sexuale, etc.) care au declanșat exilul, punându-se accentul pe fenomenul literar, care ocupă prim-planul Proiectului de față.

 

Cursul 13

XIII. O Scurtă prezentare istorică va însoți fenomenul exilului literar românesc, aceasta având rol secvențial și compatibil cu toate celelalte scurte prezentări din toate ariile de referință în care au fost cuprinși scriitorii români și instituțiile culturale ale exilului; 

2. Structurarea exilului literar românesc pe criteriul ariilor culturale (vezi mai sus), fiecare dintre acestea evidențiate independent: A. 1. Neolatine (de expresie franceză și română: Franța, Belgia, Elveția, Canada); A. 2. Neolatine (de expresie română și italiană: Italia, Elveția); A. 3. Neolatine (de expresie română și spaniolă: Spania, Argentina, Mexic; A. 4. Neolatine (de expresie română și portugheză: Portugalia, Brazilia); B. 1. Anglo-saxone (de expresie română și engleză: Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelandă); B. 2. Anglo-saxone, de expresie română și germană/limbi nordice, precum limbile olandeză, daneză, suedeză, norvegiană: Germania, Elveția, Olanda, Danemarca, Suedia); C. Diaspora (scriitorii de limba română și ivrit din Israel și comunitățile evreiești din Diaspora).

Cursul 14

XIV. În interiorul fiecărei arii culturale, se vor regăsi următoarele componente: A. Scriitori (cu precizarea genului literar cultivat, poezie, proză, critică, eseu); CV-ul, calibrat în funcție de importanța contribuției autorului respectiv în cadrul exilului literar românesc; operele relevante în limba română și în limba țării de adopție; comentarii succinte privitoare la valoarea literară a contribuției artistice a scriitorului în cauză. B. Academii și Fundații (istoric, membri, evenimente); C. Societăți și Asociații (istoric, membri, evenimente); D. Institute (istoric, membri, evenimente); E. Muzee (istoric, evenimente); F. Edituri (istoric, autori, cărți); G. Organisme de presă (afiliere, redacție, periodicitate, structuri tematice).

8. Cartografierea exilului literar românesc pe globul terestru va purta, sub forma unei hărți sinoptice,  titlul Meridianele limbii române.

9. Separat, la final, în Addenda, informațiile de la punctul 5 (B–G) vor fi sintetizate sub forma unor Indici.

          10. Bibliografia exilului literar românesc încheie demersul de față.

Aici se încheie pledoaria noastră privind necesitatea unei Istorii concise a exilului românesc și integrării lui în cultura și literatura națională, imediat după 1989. Simpla acceptare a existenței unei fenomenologii a exilului induce (re)cunoașterea tuturor elementelor componente: cauze, definiții, perioade, arii geografice, ideologii, grupări și cazuri particulare, canon literar, etc. Faptul că exilul românesc are o istorie a sa, autonomă, este deja acceptat. Deficitul de informație nu mai poate fi invocat[1]. Exilul literar de după al II-lea Război Mondial suscită un interes aparte, datorită complexității problemelor care-l definesc, pe de-o parte, iar pe de altă parte, datorită distanței mici temporale la care ne aflăm față de el. În cei patruzeci și cinci de ani de dictatură, s-au conturat trei segmente literare distincte, care acum trebuie cumva împăcate, pentru a încăpea între copertele unei singure istorii literare: literatura oficială, exilul, disidența. Deși din punctul de vedere istoric, fenomenul poate fi considerat încheiat prin anularea consecințele sale, rămâne în atenție procesul ulterior, aflat în transformare, care, însă, are alte temeiuri de cercetare. Exilul literar românesc și „materia primă” din care e constituit, necesită încă o serie de investigații constând în reconsiderări, precizări punctuale, dislocări și reașezări, până la fixarea într-o matcă definitivă.

 

Bibliografie ( selectivă)

Anghelescu, Mircea, Cămașa lui Nessus, București, Editura Cartea Românească, 2000.

Băciuț, Nicolae, Literatura exilului, exilul literaturii, Târgu-Mureș, Editura Nico. 2006.

Behring, Eva Scriitori români în exil. 1945-1989, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.

Cimpoi, Mihai Basarabia sub steaua exilului, Editura Viitorul Românesc, București, 1994.

Constantinescu, Silvia, Exil. Oameni şi idei, Editura Curierul Românesc, 1995;

Corbea, Ileana, Florescu, Nicolae, Resemnarea cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, Bucureşti, Editura Jurnalul literar, 2002.

Corobca, Liliana, Nicolae Florescu, Resemnarea cavalerilor, București, Editura „Jurnalul literar”, 2002.

Corobca, Liliana, Poezia românească din exil, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2006.

Cristea, Mihaela, Experienţa iniţiatică a exilului, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994.

Cristofor, Ion, Românitate şi exil, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2006.

Cușa, Nicolae. Scrieri din diaspora. Constanța: Europolis, 1991.

Dobre, Dumitru, Taloş, Dan (coord.), Români în exil, emigraţie şi diaspora. Documente din fosta arhivă a C. C. al P. C. R.., Bucureşti, Editura Pro Historia, 2006.

Dumitrescu, Vasile C., O istorie a exilului romanesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori, imagini etc. Selecţia textelor, îngrijirea ediţiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunza, Bucureşti, Editura Victor Frunza, 1997.

Filitti, Georgeta, Din viaţa exilului românesc: 1954-1968. Vol I (1954-1957), Bucureşti, Editura Speteanu, 2008.

Filitti, Georgeta, Vocile exilului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Firan, Florea; Popa, Constantin M. Literatura diasporei. Antologii școlare. Craiova, Poesis, 1994.

Florescu, Nicolae, Întoarcerea proscrişilor – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.

Florescu, Nicolae, Menirea pribegilor – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 2003.

Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenţei, Bucureşti, Editura Libra, 1999.

Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989.  Scriitori, reviste, instituții, organizații. Ediția a II-a revizuită și adăugită. București, Editura Compania,  2003, 2010.

Marinescu, Aurel Sergiu. O contribuție la istoria exilului românesc, București, Editura Vremea, 1999.

Nanu, Veronica, Dobre, Dumitru, Au ales libertatea! – Dicţionar. 2265 de fişe personale din evidenţele Securităţii, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2007.

Pelin, Mihai, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Compania, 2002.

Popa, Mircea, Reîntoarcerea la Ithaca, scriitor români în exil, Bucureşti, Editura Globus, 1998.

Popescu, Titu, Convorbiri despre exil şi literatură, Bucureşti, Editura „Jurnalul literar”, 2001.

Rachieru, Adrian Dinu Voci din exil, Editura Ideea europeană, București, 2022.

Sasu, Aurel, Dicţionarul scriitorilor din SUA şi Canada, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.

Sălcudeanu, Nicoleta, Patria de hârtie: eseu despre exil, Braşov, Editura Aula, 2003.

Stan, Aurica, Exilul ca traumă. Trauma ca exil in opera lui Norman Manea, Iaşi, Editura Lumen, 2009.

Stănescu, Gabriel, Țara și exilul. Cărți, oameni, fapte și întâmplări,  Norcoss, Crieterion Press, 1999.

Stănescu, Gabriel, Unde fugim de acasă?,  Norcoss, Crieterion Press, 1999.

Strugaru, Oana. Exilul ca mod de existență. București, Editura Muzeului Literaturii Române, 2012.

Șontică, Daniela,  30 de scriitori români din exil. 1945-1989, București, Editura Basilica,  2022.

Topan, Flavia Diaspora literară românească în 14 interviuri (Ioan Petru Culianu, Bujor Nedelcovici, Theodor Damian, Constantin Virgil Negoiţă, Dinu Flămând, Alexandru Nemoianu, Gabriel Pleşea, Liviu Georgescu, Petru Popescu, Dumitru Ichim, Mirela Roznoveanu, Norman Manea, Mircea Săndulescu, Florin Manolescu), Editura Școala Ardeleană, 2015.

Ulici, Laurențiu,  Scriitori români din afara granițelor, București, Fundația Luceafărul, 1999.

Ungureanu, Cornel La vest de Eden: o introducere n literatura exilului, Editura Amaracord, Timișoara, 1995.

Ungureanu, Cornel, Mircea Eliade și literatura exilului, București, Editura  Viitorul Românesc, 1995.

Zara, Briscan Literatura din Exil, Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Iași, 2017.