Literatura română su ...

 I. Literatura română după 1944.

 

Între 1944 şi 1947 întreaga societate românească trece prin profunde transformări, de ordin social, economic, politic şi cultural, cei trei ani reprezentând scurta tranziţie de la societatea democratică la viitoarea „dictatură a proletariatului”. Următoarele decenii au adâncit-o într-o dictatură personală a cuplului Ceauşescu. Însă, perioada de aproape o jumătate de secol de comunism românesc cunoaşte etape distincte, unele de mari constrângeri ideologice, altele de relativă relaxare, contextul politic fiind mereu determinant şi dominant. După 1989, sub denumirea „tranziţie interminabilă”, faptele par a se repeta după dictonul „cine nu a înţeles istoria, riscă să o repete”.

În domeniul vieţii literare, cele mai importante evenimente consumate în primii ani de după 1944 se referă la transformarea breslei scriitoriceşti, din Sindicat în organism politic şi la practica (de presă) a demascării şi epuraţiei scriitorilor şi intelectualilor deveniţi indezirabili. Tonul este dat de ziarul „Dreptatea”, urmat la scurt timp de „Scânteia” şi „România liberă”. Atmosfera vieţii literare devine supratensionată, prilej pentru oportunişti de a specula vidul de reprezentare şi de a folosi o gamă largă de practici spre a se pune în slujba puterii populare şi a parveni. Apar primele „liste oficiale” de scriitori şi opere interzise oficial care se vor extinde, cu timpul, în două volume cuprinzând peste opt mii de titluri puse la index. Unii se tem pentru trecut, cei mai mulţi, pentru viitorul lor. Universităţile sunt literalmente depopulate de cadrele cele mai valoroase. În schimb, deşi sună macabru, temniţele devin din ce în ce mai elitiste. Schimbarea de regim intervenită la 30 Decembrie 1947, abolirea Constituţiei şi Decretul 218/1949, prin care se înfiinţa Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, instituţie a cenzurii, subordonată Consiliului de Miniştri, restrâng drastic dreptul la libera exprimare, reducând la muţenie pe cei mai combativi dintre opozanţi. După „vânătoarea de vrăjitoare” şi apariţia noului model cultural, în care scriitorilor li se rezerva statutul de luptători sociali, va fi anunţată criza culturii netezind, fiecare în parte, calea spre proletcultism.

În haosul general şi pe fondul unor aşteptări / promisiuni de revenire la vechiul regim democratic (care s-au dovedit nejustificate), intelectualitatea românească este decimată. În ceea ce priveşte viaţa literară şi soarta marilor scriitori din epoca la care se face referire, se poate vorbi, mai degrabă de un destin colectiv, în interiorul căruia destinul individual se manifestă, cu unele mici abateri (toleranţe), asemeni unui numitor comun. Excepţiile, desigur, întăresc regula. Începând cu a doua jumătate din anul 1944, aproape toţi marii scriitori români, împreună cu opera lor, au trecut printr-un lung purgatoriu. Câţiva au murit „la timp”, unii au supravieţuit calvarului şi torturii din temniţe, alţii nu; puţini dintre ei au rămas în libertate suportând oprobriul colaboraţionismului, dar având în acelaşi timp realizări culturale majore. Cu toţii au revenit după 1989 în cultura română.